Puteti sa-mi cititi romanul Taramul Zeilor pe google play.

https://play.google.com/store/books/details/M_A_Strenc_T%C4%83r%C3%A2mul_Zeilor?id=0Ch0CQAAQBAJ


 Alesia e doar o simpla adolescentă ce traieste intr-o societate aparent perfecta, pentru care razboiul e doar o amintire. Cand află că lumea ei este condusă din umbra de un grup de oameni cu puteri telepatice, tanara se revolta. O amenintare tacuta o pandeste insa din adancurile unei baze infernale in care au fost facute experimente secrete. Va reusi ea sa salveze Heliopolisul de intunericul ce l-a inghitit?

 Il puteti gasi la cele mai populare carti gratuite.


 

Fiica Cerului

Se spune că undeva, în străfundurile oceanului de întuneric se nasc fiinţe ale luminii, ce au ca scop, căutarea tărâmurilor celeste. Trupurile lor translucide plutesc printre creaturile cenuşii, alungând umbra şi prădătorii, căutând o cale către lumea de deasupra. O astfel de fiinţă era şi Fiica Cerului, o copilă ieşită din pântecele pământului aspru şi rece al acelui loc părăsit. Străbunii îi spuseră, când o văzură, să nu care cumva să încerce să părăsească tărâmul, deoarece cei ce făcuseră acest lucru îşi pierduseră vieţile...dar fata mai tot timpul visa clipa în care avea să vadă stelele. Uneori, pe sub pleoapele închise îi zburau imagini fermecătoare din lumină dar când se trezea, imediat ele se stingeau, copila rămânând iarăşi singură printre monştrii adâncului. Câteodată, şi-ar fi dorit şi ea, să fie la fel ca acele târâtoare, să aparţină unui loc. Îşi făcuse şi un prieten în rândul creaturilor: un micuţ iepure maroniu cu nenumărate picioare, ce era singur la fel ca şi Fiica Cerului. Cei ca el îl respinseseră şi de aceea căuta compania copiilor luminii.

-Şi cum arată lumea aceea pe care o vezi în vise? O întreba măruntul prieten. Sclipeşte la fel ca tine?

-Da, e minunată...Nu pot să o descriu...

-Dacă vei pleca acolo, îndrăzni iepurele, mă vei lua şi pe mine cu tine? Aş vrea şi eu să văd locul acela despre care vorbeşti.

-Da...îţi promit... Din păcate însă, nici eu nu ştiu prea multe despre acel tărâm.

Încântat, iepurele tăcu, imaginându-şi că se afla acolo. Cât de miserios i se părea acel meleag, al copiilor luminii

Fiica Cerului se gândea tot mai mult la acel plan al ei de a evada din ocean dar nu ştia cum să facă. Şi într-una din zile, luă hotărârea de a pleca în marea călătorie. Însoţită de micuţul ei prieten, copila îşi luă zborul: care avea să-i fie destinul nici ea nu ştia, nimeni nu se întorsese din tărâmurile celeste, ca să-i zică...

Zile trecură, dar întunericul părea a fi fără capăt: copaci înfricoşători cu trunchiuri răsucite, stele roşiatice, fiinţe diforme, toate treceau pe lângă Fiica Cerului, ce zbura fără oprire.

-Oare nu vom ajunge acolo niciodată? Zise iepurele cu glas plângăreţ. Eu...am cam obosit...

Fiica Cerului îl luă în braţe miloasă, continuându-şi astfel călătoria. La un moment dat, părându-i-se că cerul se lumina, mări viteza.

-Uite, nu vezi ceva?

Iepurele deschise ochii, neînvăţaţi cu lumina şi clipi.

-Nu-i aşa că-i frumos? Strigă ea avântându-se.

Micuţu-i prieten însă, nu răspunse, sufocându-se.

-Micuţ, îl strigă ea, ce e cu tine?

Fiica Cerului nu ştia că fiinţele întunecate nu puteau supravieţui în tărâmurile celeste.

-Micuţ, chemă ea dar iepurele deja adormise.

Întristată, în cele din urmă se hotărî să-şi urmeze calea către stele. Oarecum se simţea singură, plutind aşa la nesfârşit printre nebuloase iar ochii o dureau, lăcrimându-i.

-Încă puţin, îi şopti ea animăluţului mort din braţele-i.

De ce se desprinsese de întuneric, nu ştia: acum, imensitatea tărâmului luminilor îi tăia răsuflarea, înfricoşând-o.

-Vezi asta Micuţ? Îi vorbea ea singurului ei prieten. E frumos nu-i aşa?

Dintr-un motiv necunoscut însă, inima nu i se deschidea, gândurile-i întorcându-se mereu la regatul pe care-l părăsise, la locul în care se născuse. Din când în când i se părea că aude vocea celor de acolo şi-atunci o cuprindea un dor ce-o ardea.

Era singură, cu micuţul prieten pe care ea-l credea adormit iar lumea pe care o părăsise o tot chema, făcând-o să-şi dorească să se întoarcă. Nimic din ceea ce vedea nu îi aparţinea.

-Vino...vino înapoi...

-Încotro mă îndrept? Se întrebă dintr-o dată, oprindu-se.

Înaintea ei, orizonturile îşi deschideau aripile dar fata nu le vedea. Simţind că nu găsise ceea ce căutase, Fiica Cerului se lăsă să alunece, către adâncurile în care deschisese ochii, părăsind tărâmurile celeste pentru totdeauna. Avea în ea o parte din scânteierea stelelor, cunoştea secretul celor de sus dar locul ei nu era acolo... Tristă, aluneca printre stele, către oceanul de întuneric, ce o iubea şi căruia avea să-i împrumute strălucirea sa, căci aceea era menirea unei copile a cerului.

CALATORUL

Stele albastre sclipeau de dincolo de vălul verzui ce se prinsese de capetele cerului. De când plutea oare, prin mijlocul liniştii, pe acel ocean fără sfârşit în care se oglindeau tărâmuri de lumină? Nu-şi mai aducea aminte când plecase în acea călătorie... Nu ştia decât că undeva, acolo, în depărtare se afla casa lui, destinaţia.

Visător, Călătorul privea ciudatele forme ce se perindau prin văzduh, ca nişte păsări stranii. Uneori corabia-i îşi schimba cursul, luând-o prin tuneluri strălucitoare, alteori se ridica în aer, zburând printre sorii altor universuri. Iar câteodată, atunci când se simţea singur, îi apărea o femeie cu păr sclipitor, auriu, ce-şi spunea Suflet.

-Nu ai obosit? Îl întreba ea. Să călătoreşti aşa, la nesfârşit... Nu ai vrea să te opreşti?

-Ba da, recunoscu el. Şi e ciudat...findcă, tot încerc să-mi amintesc cum arată acel loc în care trebuie să ajung...şi nu reuşesc. Oare de ce?

-Tu cum crezi că arată?

-Nu ştiu foarte bine... Poate ca o cetate, sau un altfel de cer... Tu ce crezi? Oare voi ajunge vreodată acolo?

Femeia ridica din umeri, dispărând.

Şi aşa, corabia albă îşi urma drumul, tot mai departe.

Într-o zi însă, Suflet îl trezi, arătându-i un halou auriu ce îmbrăca orizontul.

-Acolo..., murmură el, simţindu-şi inima bătând, acolo e?

Uluit, privi malurile păzite de copaci, înveliţi într-o lumină caldă, ca într-o coajă: doar siluete, abia conturate.

Ridicându-se, Călătorul miji ochii, sperând că acela avea să fie sfârşitul. Din nefericire însă, pe măsură ce se apropia de sursa acelei lumini, magia se spulbera. Nu, acela nu era locul pe care îl căuta cu siguranţă, conchise el cu mânie şi dezamăgire.

Din acea clipă, neliniştea, puse stăpânire pe el, făcându-l să se îndoiască de însăşi existenţa acelei case pe care o căuta de atâta vreme.

-De unde ştii că există? O întreba el pe femeia cu păr auriu.

-Fiindcă pot să-l întrezăresc, îi răspunse ea.

-De unde ştii că nu-i doar o iluzie?

Suflet nu răspunse iar Călătorul, furios, începu să se plimbe de colo-colo, încercând să-şi dea seama ce avea de făcut.

Dar zilele treceau şi corabia plutea în tăcere spre alte şi alte meleaguri...

-Dar dacă, îi şopti un gând, aş omorî-o pe Suflet? Aunci, poate că aş fi liber...

Da, îşi zicea el, dacă Suflet ar muri, el n-ar mai avea vise iar toate acele tărâmuri s-ar stinge.

Cu această hotărâre în inimă, când femeia cu păr auriu îi apăru din nou, se repezi asupra ei, încercând să o împingă din corabie.

-Ce faci? Suspină ea sfârşită, prinzându-se de el.

-Vreau doar...vreau doar să dispari! Îi aruncă el plin de ură.

Oceanul se înnegri precum păcura, cerul verzuliu, schimbându-şi culorile.

Scoţând un strigăt, Suflet îşi acoperi faţa cu mâinile, făcându-se nevăzută. Din acel moment, corabia se rătăci de tot, Călătorul trezindu-se singur în acea lume ostilă ce părea că vrea să-l înghită. Din când în când, Suflet se mai ivea pe punte, cu ochii în gol dar nu-i mai vorbea aşa cum o făcea înainte ca el să încerce să o ucidă.

-Nicicând...nicicând nu voi mai găsi drumul, spuse Călătorul, văzând cum întunericul ardea o bucată de cer.

Îngrozit, privea cum gaura din cer se mărea tot mai mult, arătându-i viziuni dintr-un tărâm sumbru, al celor fără chip.

Când Suflet se ivi iarăşi, bărbatul se apropie de ea, cerându-şi iertare pentru ceea ce făcuse.

-Asta este ultima oară când ne mai vedem, îi spuse ea mohorâtă. Totul se va termina...

-Dar de ce?

-Mă tem că nu voi mai putea să te însoţesc în călătorie... De-aici drumul devine prea întunecat, şi nu mai pot să te călăuzesc.

-Dar dacă pleci şi tu...ce mă voi face? Te rog, mai gândeşte-te, poate mai există ceva...

Femeia aurie se uită la el cu milă, întinzându-i mâna.

-Există... Dar pentru asta va trebui să crezi din nou în mine...

Călătorul o privi, apucându-i mâna cu disperare, ca şi cum s-ar fi agăţat de speranţă iar în acea clipă, negurile se retraseră.

Ceva mai târziu, Corabia plutea printre fâşiile de vis, căutându-şi casa. Călătorul, întins pe punte, admira ca de obicei, cerul.

-Cum m-am putut îndoi? Nicicând nu am fost plecat...

STAPANA LUPILOR

Într-o ţară a codrilor fără sfârşit, locuiţi de sălbăticiuni stranii, domnea un rege foarte îndrăgit de supuşi. Chiar şi cei din regatele vecine vorbeau cu respect despre el, considerându-l un bărbat curajos şi înţelept, în ciuda tinereţii sale. Lumea peste care era stăpân însă, părea să i se împotrivească, legendele vorbind despre nişte vechi locuitori ai codrilor ce nu lăsau pe nimeni să le încalce pământurile.

-Tot mai multe sate sunt atacate de lupi şi alte fiare, îi ziceau sfetnicii speriaţi. Se vorbeşte despre un Stăpân al Lupilor, ce doreşte să-şi recâştige codrii şi să-i elibereze pe cei asemeni lui...

-Astea-s prostii, spunea regele prefăcându-se nepăsător, nu există astfel de fiinţe... Lupii atacă pentru că iarna a fost lungă şi sunt înfometaţi...asta e tot.

Poveştile continuau din păcate să se răspândească iar Regele Alb, ca să le oprească, luă hotărârea de a se îndrepta către locul în care se zvonea că se afla sălaşul acelui Stăpân al Lupilor.

Trecând călare prin ceaţa deasă ce se lăsase peste valea unde se zicea că era locuinţa acelei fiare, regele cugeta la cele ce se vorbeau, hotărât să pună capăt poveştilor oamenilor.

-Codrii ăştia sunt primejdioşi, vorbi unul dintre însoţitorii săi, nimeni nu a reuşit să-i îmblânzească... Locurile astea trebuie respectate, căci e ca şi cum ar avea un suflet al lor.

-Grăieşti bine, zâmbi regele, dar toate aceste istorisiri nu mă vor face să mă tem. Şi dacă vom da cumva peste acel stăpân al lupilor, sau cum îi zice, fiţi fără grijă. Voi şti eu cum să-l gonesc...

Forme nedesluşite fugeau prin ceaţă, făcându-i pe călăreţi să tremure. Regele, stăpân pe el, nu vedea nimic în jur, continuându-şi drumul.

-Ce-i asta? Întrebă unul din sfetnici, zărind silueta unei femei apărând din ceaţa aceea alburie.

Femeia avea păr lung, negru, şi ochi întunecaţi în care strălucea o privire sălbatică. Caii nechezară când o văzură, oprindu-se iar regele, uimit, descălecă, uitându-se la necunoscută. De-abia atunci văzu el, că singura îmbrăcăminte a ei erau acele plete bogate ce-i ajungeau la călcâi.

-Ce căutaţi voi aici? Îi întrebă ea cu glas aspru, privindu-i pe rând.

-Pleacă de-aici femeie! Îi ordonă unul din călăreţi. Nu ştii că-i vorbeşti singurului stăpân al acestor meleaguri?

-Ce stăpân? Întrebă ea cu glas răguşit. Codrii aceştia nu au stăpân... Întoarceţi-vă de unde aţi venit, dacă vreţi să trăiţi.

Unul din nobili îşi scoase sabia, vrând să o omoare, dar regele îi făcu semn să se oprească.

-Să mergem, le zise el, întorcându-şi calul. Nu cred că mai avem ce face aici...

Femeia rămase în urmă, cu ochii aţintiţi asupra regelui.

În acea noapte, femeia stranie din Valea Ceţii, îi apăru regelui în vis.

-Eu sunt glasul codrului, îi şopti ea la ureche, cântecul vântului, izvorul... Ce cauţi tu aici? Nu ştii că noi suntem singurii stăpânitori?

-Te înşeli, o contrazise el, vremea voastră a trecut. Eu sunt regele acestui tărâm iar voi va trebui să vă supuneţi...

-Cum îndrăzneşti? Urlă ea. Oameni neghiobi ce sunteţi! Vom veni peste voi şi vă vom alunga din pădurile noastre!

-Vă voi aştepta, îi surâse regele.

În următoarele zile, atacurile fiarelor se înteţiră. Oamenii, speriaţi, spuneau că vina era numai a regelui, ce îndrăznise să calce în Valea Ceţurilor, stârnind astfel mânia Stăpânului Lupilor.

Iar într-o zi rece de iarnă, palatul Regelui fu atacat de lupi uriaşi, cum nimeni nu mai văzuse. Bestiile pătrunseră, nu se ştie cum, chiar şi în iatacuri, sfâşiindu-i pe cei ce le stăteau în cale. Ciudatele creaturi, păreau a nu fi făcute din carne şi oase, căci nimic nu le putea răni. Dar regele nu se înspăimântă. Amintindu-şi de vorbele unei vrăjitoare, ce-l crescuse, el se repezi în mijlocul fiarelor, luptându-se cu ele. Părându-i-se că o zăreşte pe femeia din vis, aşteptând în picioare în spatele uşii, el se repezi în acea parte.

-Spune-le să plece, îi ordonă el, prinzând-o în braţe.

-Ţi-am zis să ai grijă, îi spuse ea trăgându-se. Tu, un muritor, nu ne-ai putea învinge... Aceste tărâmuri sunt ale noastre, mereu au fost ale noastre...iar voi nu aveţi ce căuta aici!

-Tu te înşeli, îi spuse el, de mic am fost crescut de o femeie înţeleaptă ce mi-a zis, cum să te înving. Credeam că e totul o poveste născocită de ea, dar văd bine că nu e aşa...

Femeia înfuriată se luptă să scape, chemându-şi fiarele. Dar bărbatul nu se lăsă mai prejos, reuşind în cele din urmă să o doboare.

-Tu vei fi a mea, îi zise el, sărutându-i buzele.

Vrăjitoarea ii spusese că aceea era singura cale de a o învinge.

-Stăpânul Lupilor are puteri nemărginite..., îi zisese ea, care vor trece asupra celui ce-l va învinge şi-i va lua sufletul.

-Şi cum îi pot lua sufletul? O întrebase el.

-Printr-un sărut...

Stăpâna Lupilor se uită mirată la rege, simţindu-se ciudat, ca şi cum dintr-o dată s-ar fi trezit din somn. Fiarele, rănite de moarte urlară, dispărând ca un fum, în cameră rămânând doar doamna lor şi Regele Alb.

Mulţi nobili de la curte se împotriviră căsătoriei regelui cu acea frumoasă necunoascută, apărută nu se ştie de unde. Dar bărbatul nici nu vru să-i audă, Stăpâna Lupilor, devenindu-i regină.

Anii trecură, iar peste regat se aşternuse liniştea, straniile fiare ale codrilor retrăgându-se în lumile lor. Regele Alb domnea, fericit, alături de soţia pe care şi-o câştigase prin luptă. Mulţi ziceau că femeia era ciudată, că nu vorbea şi nici nu râdea ca altele, plimbându-se mereu singură prin păduri ca o sălbăticiune aflată în căutarea unei prăzi. Regele, ce o îndrăgea nespus, încerca să-i intre în voie. Şi Stăpâna Lupilor îşi iubea domnul dar tot mai des simţea chemarea celor pe care-i prăsise. Acea vrajă o lega însă de bărbat, nelăsând-o să fugă.

-Lăsa-ţi-o să plece, îl rugau sfetnicii, nu vedeţi că-i este rău aici. Ea nu-i ca noi.

Dar pentru conducător, Stăpâna Lupilor era o fiară pe care el reuşise să o îmblânzească şi de aceea nu vroia să-i mai dea drumul.

-Nu, se împotrivi el, mereu o voi ţine lângă mine.

Stăpâna Lupilor, nu-şi găsea liniştea. În fiecare noapte se visa în pădure, străbătând râuri şi poieni, alături de lupii ei. Cât de mult îi plăcea să gonească pe cărări, să-şi urmărească vânatul, să zboare cu vântul! Inima îi bătea mai tare, când îşi amintea de acele vremuri când era liberă, ca orice animal al codrului. Regele cu toate astea, nici nu se gândea să o lase să-i plece din braţe, punându-şi slujitorii să o urmărească şi să nu-i permită să se îndepărteze de palat. Sufletul o durea, când se gândea la Valea Ceţii şi la puterea pe care o pierduse. Îşi amintea că fusese crescută într-un sat de o femeie bătrână, ce o învăţase tot felul de leacuri şi descântece. Nimeni nu ştia că ea era altfel... Doar uneori, avea vedenii în care-i apăreau lupi. Şi era ciudat, fiindcă nu se simţea înfricoşată de ei, părându-i-se că, cumva, acele fiare îi înţelegeau gândurile. Apoi, într-o noapte, satul fusese atacat de o haită iar ea se prefacuse în Stăpâna Lupilor, luând calea sălbăticiei.

Iar acum...devenise doar o simplă muritoare, ce asculta ordinele unui rege. Lacrimi îi cădeau de pe obrajii albi.

Cu ochii în gol, ea asculta urletele lupilor, ştiind că animalele îşi căutau stăpâna pierdută.

-Te rog, îşi imploră ea soţul, lasă-mă să mă întorc la ai mei! Dacă vei face asta, îţi promit că nu-i voi mai lăsa pe lupi să atace!

Dar regele rămase nestrămutat, zicându-i că aceea era o dorinţă pe care nu avea să i-o îndeplinească niciodată.

-De ce să pleci? Îi zicea el, îmbrăţişând-o. Nu-ţi lipseşte nimic aici!

Tragând-o la oglindă, îi arătă podoabele strălucitoare şi hainele ţesute cu fir de aur pe care i le luase.

Începuse să ningă... Închisă în camera ei, femeia visa la libertate.

Regina se uită pe fereastră, zărindu-şi supuşii, înaintând prin ninsoare, cu fălcile deschise.

-Sfâşie-l stăpână pe muritor şi vino!

O haită de lupi se năpusti în iatacul regelui, ce dormea un somn adânc. Când se trezi, era mult prea târziu căci fiarele deja îl înconjuraseră.

-Ce se întâmplă? Vorbi el buimăcit, privind spre uşa deschisă.

Stăpâna Lupilor îl privea cu tristeţe din prag, în vreme ce fiarele se apropiau de el tot mai mult, mârâind.

-Doar nu...ai fi în stare! Zise el, întinzând mâna, ca şi cum ar fi vrut să o oprească.

Înaintând prin nămeţi, Stăpâna Lupilor adulmeca vântul, simţind cum instinctele renasc în sufletul ei... Şi era din nou liberă, doar o fiară a pădurii pe care nimeni nu avea să o mai prindă vreodată.

FARUL DINTRE LUMI

Undeva, la capătul lumii, între tărâmul celest şi cel al oamenilor, se spune că se află un far, în care odinioară trăia un prinţ nemuritor. Și anii treceau precum clipele...dar el nici nu le simţea, căci nu făcea altceva decât să privească Oceanul ce-şi schimba culorile în funcţie de vreme. Uneori ajungeau până la far tot felul de lucruri inutile aruncate de oameni, iar prinţul, curios, le pescuia. Astfel, cu timpul,  nemuritorul adună o întreagă colecţie de sticle goale, cutii de conserve şi alte obiecte bizare, cărora nu reuşea să le găsească vreun nume.

Într-o seară, pe când oceanul se acoperise cu o pulbere aurie, bărbatul găsi şi o scoică ciudată, purpurie, cum nu mai văzuse niciodată. Mirat ca un copil, o duse repede la el în far, grăbit să o studieze.

-Ce-o fi chestia asta? Se întrebă, întorcând-o pe toate părţile.

-Ce crezi că este? Se auzi o voce subţirică, din interior. Sunt inima mării...

Prinţul, speriat, scăpă scoica din mâini și aceasta i se rostogoli la picioare.

-O scoică vorbitoare! Îngăimă el.

-Chiar așa, zise ea, numele meu e Steluţă... Dar tu...cine eşti?

-Eu? Întrebă el. Nu ştiu... Am uitat.

-Ţi-ai uitat numele? Se minună ea. Asta chiar că e ciudat! Dar atunci cum îţi zice lumea?

-Lumea? Se miră el iarăşi. Nu e nimeni aici...

-În cazul ăsta...într-adevăr...nu prea ai nevoie de nume, spuse ea gânditoare. Eu însă am de gând să te botez... Știi cum îţi voi spune?

Bărbatul îşi înclină capul mirat.

-Singur, spuse scoica.

Şi astfel, prinţul şi micuţa locuitoare a oceanului deveniră buni prieteni și prinseră să depene amintiri. Steluţa îi spunea bărbatului istorii despre locuri îndepărtate pe care ea le străbătuse, purtată de valuri, iar Singur, ce nu părăsise niciodată farul o asculta, captivat, încercând să-şi închipuie toate acele peisaje: prin faţa ochilor lui treceau plaje însorite, nisipuri argintii, copaci cu truchiuri contorsionate ce se iveau din apă şi în sufletu-i se năştea dorinţa de a se preface el însuşi în scoică magică pentru a putea vedea cu proprii ochi acele meleaguri misterioase.

-Eu nu mai îmi amintesc prea multe lucruri, zise el întristat. Dacă îți povestesc despre Far, mă tem că te-aş plictisi....

Seară de seară, cei doi priveau soarele apunând sub cerul prin care pluteau turnurile în care sălăşluiau zeii. Acolo, departe, se afla lumea oamenilor, despre care scoica îi vorbise; prea multe nu ştia despre ea, dar se pare că locuitorii ei, aveau amintiri.

-Şi eu am acum amintiri, zâmbi el, legate de tine şi de lucrurile pe care le-am întrezărit prin ochii tăi. Şi acum înţeleg ce înseamnă fericirea....

-Adevărat..., îl aprobă ea.

-Da şi ştii ce...mi-aş dori să fiu om, să pot călători departe de farul acesta pe care de-o veşnicie îl tot păzesc... Crezi oare că s-ar putea întâmpla asta vreodată?

-Ce tot spui acolo? Se îngrijoră scoica. De ce să pleci? Oamenii sunt făpturi efemere...iar tu nu ai ce căuta printre ei!

Deziluzionat, prinţul nu mai aduse vorba despre acea dorinţă a lui de a călători, apucându-se din nou să culeagă gunoaie aduse de apă.

Și într-o zi, Singur, se hotărî să-i arate scoicii comoara lui cea mai de preț...

-Şi ce-i cu asta? Spuse însă scoica neimpresionată. Nu-i decât o cheie!

-Aşa e, nu se dădu el bătut, dar ştii ce... Uneori, îmi imaginez că această cheie descuie o poartă dincolo de care se află toate minunăţiile lumii şi-atunci simt că într-un fel, toate acele tărâmuri pe care nu le-am văzut decât în vise, îmi aparţin. Mereu mă gândesc la ele și le văd cum se transformă, cum capătă noi străluciri.

Scoica râdea de ideile lui ciudate, părându-i într-un fel rău pentru acel bărbat. Iar anii treceau şi Steluţă îşi pierdea puterile, începând să-şi uite poveştile.

Anii treceau și Steluța își pierdea încet puterile, începând să-și uite poveștile. Iar în cele din urmă, micuţa prietenă a prinţului se stinse. În zadar, o strigă Singur, mângâindu-i căsuţa acum pustie, căci Steluţă, ca toate fiinţele muritoare, pierise.

-Unde ești? Întrebă el cu uimire. De ce nu-mi răspunzi? 

Nefericitul prinţ nu ştia ce e moartea, aşa că, presupuse că Steluţă se hotărâse să-şi părăsească scoica şi să plece într-una din lungile ei călătorii. Mâhnit, băbatul se hotărî să o aştepte cu răbdare, zicându-şi că Steluţă avea cu siguranţă să se întoarcă într-o zi şi-atunci singurătatea lui va lua sfârşit. Uneori îşi închipuia că mica-i prietenă îi vorbeşte, că îi povesteşte despre alte lumi. Atunci îşi privea obiectele adunate din ocean, imaginându-şi cum arăta lumea de unde venise şi micuţa scoică. Mintea lui construia tot felul de istorii, legate de borcanele sparte şi sticlele murdare cu etichete dezlipite.

Într-o seară, trezindu-se dintr-un vis ciudat, îşi culese obiectele fermecate şi le aruncă în valuri cu furie. Doar scoica nu le împărtăşi soarta... În acel vis, Steluţă îşi luase rămas bun de la el, spunându-i că nu avea niciun rost să o mai aştepte, fiindcă murise.

-Dar asta înseamnă că...voi fi veşnic singur?! Se înspăimântă el.

Acum, cu ochii la oceanul roşiatic, bărbatul îşi strângea la piept singuru-i prieten, cu gândul la lumea oamenilor. Cândva, avea şi el să viziteze acele tărâmuri, şi să vadă de unde veneau sticlele, capetele de undiţă...şi cheia aceea ruginită pe care o studiase cu atâta grijă. Poate că într-o zi își va deschide ochii ca să vadă... Şi-atunci avea să fie om...

CULEGATORUL DE STELE

Undeva, în lumea oceanelor fără sfârşit, trăia un bătrân culegător de stele. În fiecare seară, barca-i îl purta pe valuri, către locul în care visele se năşteau. Licuricii îi ţineau companie, cântându-i cântecele uitate de oameni, în vreme ce bătrânul pescuia steluţele aflate pe moarte.

-Şi ce vei face cu ele? Îl întrebă un licurici curios.

-Le păstrez, răspunse el, umplându-şi sacul.

-Dar la ce-ţi folosesc?

-Nu ştiu nici eu..., zise el pipăind o piatră roşiatică. Dar sunt atât de frumoase! Asta a fost născută în inima unui marinar ce visa să se întoarcă acasă... Din păcate, n-a mai apucat s-o facă...

Şi astfel, pescarul nostru călătorea pe mări, privind stelele aurii ce se ridicau din străfunduri de fiecare dată când o nouă speranţă se aprindea pe celălalt tărâm. Într-un fel se simţea al nimănui, singurii prieteni pe care-i avea fiind licuricii ce-i luminau calea. Oceanul îi era părinte iar fraţi nu avea. Nu ştia decât că avea datoria de a strânge stele moarte şi de a le duce în sălaşul său, aflat într-o peşteră.

Într-o zi însă, găsi o stea ce strălucea orbitor. Mirat, bătrânul o culese din ape, studiind-o curios, fiindcă nu mai văzuse până atunci un asemenea obiect fermecător. Picături de lumină i se strecurau printre degete, încălzindu-i inima.

-Ce frumos, murmură el părându-i-se că ţine în mână o inimă.

Din acea seară, nu se mai simţi singur şi nici nefericit, căci descoperise iubirea. Şi-atunci îşi dădu seama că de când apăruse în acea lume fusese în căutarea acelei inimi pe care nu crezuse că avea să o mai găsească vreodată.

-Ţi-ai uitat menirea? Îl întrebară licuricii văzând că bătrânul renuţase la a mai culege stele moarte.

-Nu mai e nevoie de asta, spuse el fericit, fiindcă acum ştiu ce căutam cu adevărat...

Steaua magică îi vorbea, îi umplea sufletul altădată pustiu.

Şi astfel, timpul trecea... Steaua începuse să-şi piardă strălucirea... Curând avea şi ea să devină doar o piartă neînseufleţită la fel ca cele ce umpleau peştera culegătorului. Bătrânul vedea cu spaimă cum lumina i se stingea, ştiind care-i era soarta. Degeaba o strângea la piept, nimic nu-i putea reda viaţa.

-Ce să fac, se întrebă el privind oceanul ce dormea.

Nu era decât un răspuns: uitându-se către cerul negru, îşi luă rămas bun.

-Doar nu ai de gând, spuseră licuricii adunându-se în jurul lui, să renunţi la viaţă pentru o simplă stea... Oceanul este plin de astfel de pietre, cu siguranţă vei afla alta şi mai frumoasă!

-Nu ştiţi nimic, zise bătrânul închizând ochii ostenit. Ca să găsesc steaua asta m-am născut aici...

Licuricii îl priviră uimiţi zburând în jurul lui.

-Până acum nu am avut suflet...dar de îndată ce această stea va străluci din nou, voi fi liber... Voi avea şi eu suflet atunci...

Suflet? se minunară licuricii deoarece ei nu mai auziseră de aşa ceva.

În timp ce barca plutea printre sclipiri izvorâte din adânc, culegătorul de stele murea. Încet, steaua-i aluneca în oceanul fără fund, recăpătându-şi lumina. Un soare se aprinsese în ape, umplându-le de sclipiri. Visul pescarului înviase inima de om.