CULEGATORUL DE STELE

Undeva, în lumea oceanelor fără sfârşit, trăia un bătrân culegător de stele. În fiecare seară, barca-i îl purta pe valuri, către locul în care visele se năşteau. Licuricii îi ţineau companie, cântându-i cântecele uitate de oameni, în vreme ce bătrânul pescuia steluţele aflate pe moarte.

-Şi ce vei face cu ele? Îl întrebă un licurici curios.

-Le păstrez, răspunse el, umplându-şi sacul.

-Dar la ce-ţi folosesc?

-Nu ştiu nici eu..., zise el pipăind o piatră roşiatică. Dar sunt atât de frumoase! Asta a fost născută în inima unui marinar ce visa să se întoarcă acasă... Din păcate, n-a mai apucat s-o facă...

Şi astfel, pescarul nostru călătorea pe mări, privind stelele aurii ce se ridicau din străfunduri de fiecare dată când o nouă speranţă se aprindea pe celălalt tărâm. Într-un fel se simţea al nimănui, singurii prieteni pe care-i avea fiind licuricii ce-i luminau calea. Oceanul îi era părinte iar fraţi nu avea. Nu ştia decât că avea datoria de a strânge stele moarte şi de a le duce în sălaşul său, aflat într-o peşteră.

Într-o zi însă, găsi o stea ce strălucea orbitor. Mirat, bătrânul o culese din ape, studiind-o curios, fiindcă nu mai văzuse până atunci un asemenea obiect fermecător. Picături de lumină i se strecurau printre degete, încălzindu-i inima.

-Ce frumos, murmură el părându-i-se că ţine în mână o inimă.

Din acea seară, nu se mai simţi singur şi nici nefericit, căci descoperise iubirea. Şi-atunci îşi dădu seama că de când apăruse în acea lume fusese în căutarea acelei inimi pe care nu crezuse că avea să o mai găsească vreodată.

-Ţi-ai uitat menirea? Îl întrebară licuricii văzând că bătrânul renuţase la a mai culege stele moarte.

-Nu mai e nevoie de asta, spuse el fericit, fiindcă acum ştiu ce căutam cu adevărat...

Steaua magică îi vorbea, îi umplea sufletul altădată pustiu.

Şi astfel, timpul trecea... Steaua începuse să-şi piardă strălucirea... Curând avea şi ea să devină doar o piartă neînseufleţită la fel ca cele ce umpleau peştera culegătorului. Bătrânul vedea cu spaimă cum lumina i se stingea, ştiind care-i era soarta. Degeaba o strângea la piept, nimic nu-i putea reda viaţa.

-Ce să fac, se întrebă el privind oceanul ce dormea.

Nu era decât un răspuns: uitându-se către cerul negru, îşi luă rămas bun.

-Doar nu ai de gând, spuseră licuricii adunându-se în jurul lui, să renunţi la viaţă pentru o simplă stea... Oceanul este plin de astfel de pietre, cu siguranţă vei afla alta şi mai frumoasă!

-Nu ştiţi nimic, zise bătrânul închizând ochii ostenit. Ca să găsesc steaua asta m-am născut aici...

Licuricii îl priviră uimiţi zburând în jurul lui.

-Până acum nu am avut suflet...dar de îndată ce această stea va străluci din nou, voi fi liber... Voi avea şi eu suflet atunci...

Suflet? se minunară licuricii deoarece ei nu mai auziseră de aşa ceva.

În timp ce barca plutea printre sclipiri izvorâte din adânc, culegătorul de stele murea. Încet, steaua-i aluneca în oceanul fără fund, recăpătându-şi lumina. Un soare se aprinsese în ape, umplându-le de sclipiri. Visul pescarului înviase inima de om.